Povestea savuroasă a Anei Maria Filip: “Visam să fiu Nadia, dar cam 40 cm era diferenţa”

“Visam să fiu Nadia, dar cam 40 cm era diferenţa. Când m-am dus la grădiniţă, nu vorbeam franceza. Mă uitam la oameni, ştiam doar că eram singură…” Ana Maria Filip este centrul Franţei la CE de 3×3, de la Bucureşti. De ce e fan Ibrahimovic şi cum o ajută noile tendinţe în modă

Articol de Cezara Paraschiv

Mama s-a dus pentru baschet în Franţa. După doi ani, am mers şi eu“, povesteşte Ana Maria Filip. În 2005, a primit cetăţenia franceză şi a intrat, oficial, în anturajul loturilor naţionale ale Franţei. A adunat selecţii, a venit la Eurosbasket în România, în 2015 pentru a juca chiar împotriva Acvilelor tricolore.

Vineri, la ora 16:00, ajunsă din nou la startul unei competiţii pe teren românesc, a coborât scările tribunei de la Circul Globus, urmărită de raza unui reflector, pentru a-şi ocupa poziţia, chiar la primul meci oficial de la Campionatul European de baschet 3×3, Franţa – Belarus, 22-5. Pur şi simplu, este imposibil să nu o remarci pe cea mai înaltă jucătoare a competiţiei, o sportivă care, de la 1,95 m, vede altfel coşul de baschet şi are avantaj sub panou. 14 dintre cele 44 de puncte înscrise de Franţa, în cele două meciuri din grupă, câştigate cu multă lejeritate, i-au aparţinut. Şi doar trei fete au punctat mai mult ca ea.

Dacă priveşte înapoi, pivotul care a activat la cinci echipe de club franceze trage linie apăsat. “Aşa a fost viaţa să fie. Am ajuns în Franţa, ştiu că rădăcinile mele sunt aici, dar aşa a fost. Toată formarea mea a fost în Franţa, pentru mine a fost un drum deschis acolo. Şi nu regret nimic. Asta a fost viaţa mea. Am aici familia, România este şi ţara mea, dar Franţa mi-a oferit foarte multe când am ajuns acolo. Eram mică. Chiar că am uitat multe, dar ţin minte, totuşi, că atunci când m-am dus la grădiniţă, nu vorbeam franceza. Mă uitam la oameni, ştiam doar că eram singură, pentru că nimeni nu vorbea limba mea. Dar, am învăţat foarte repede. Şi m-am obişnuit. Apoi, nu a mai fost nicio problemă“, spune Ana Maria, fiica fostei internaţionale Camelia Filip şi a unuia dintre membrii echipei care au adus singura medalie olimpică voleiului românesc, Marius Căta-Chiţiga (la Jocurile Olimpice de la Moscova, 1980).

Din Micul Paris, în inima Franţei

Ce tabiet ai împrumutat de la francezi?
În Franţa, trebuie să pupi pe toată lumea când spui Bună ziua! Chiar dacă sunt de mult timp în Franţa, nu prea îmi place. Şi despre români se spune că sunt pupăcioşi, da, dar mai mult cu familia. Când nu îi cunoşti, nu prea îi pupi… În sudul Franţei sunt 3 sau 4 pupici – aoleu! Apoi, lor le place foarte mult vinul, caşcavalul. Eu pot să spun că asta am de la francezi – am gustat foarte multe feluri de caşcaval.

Acel procent de România, ce-ţi dă? Ce e specific românesc şi cum te-ai descrie pe tine, pe scurt?
Ce îmi dă România? Probabil un pic de mândrie şi dorinţa aceea de a nu te lăsa călcată în picioare, un pic de dârzenie, sau mai bine spus – spiritul de luptătoare. Despre mine, cred că sunt mai zuzu la cap, îmi place să glumesc, să nu fiu prea serioasă. Sunt atentă, îmi place să ascult oamenii şi cred că sunt prea bună, din când în când.

Cum e privită o româncă în Franţa?
Au! Depinde. Oamenii, la început, înainte să vorbim de ţigani sau de rommi, erau: aaa, vii din România. Toată lumea se gândeşte la comunism, la Ceauşeascu. După aia, când a fost toată actualitatea, că sunt foarte mulţi în Franţa, făceau glume, mai nepotrivite…

Ai tot timpul o uşă deschisă la noul ministru al sportului din Franţa – care este tot o româncă (n.r. – Roxana Mărăcineanu)? Vă ştiţi, frecventaţi aceleaşi cercuri?
Nu, nu, nu (n.r. – râde). Nu o cunosc. Adică, ştiu cine este, bineînţeles, dar nu am văzut-o niciodată. Sper că într-o zi… Să vorbim. Ar fi bine. Mă bucur că a ajuns acolo o româncă.

În Franţa, cum percepi – au oamenii simţul umorului?
Depinde. Sunt unii foarte reci. Când îi cunoşti, sunt foarte simpatifci. Mai ales în nordul Franţei. Simţul umorului la ei este însă, clar, diferit de umorul din România. Oricum, ei sunt mai calmi, nu prea ţipă. Noi mai ţipăm.

Cât de des revii “acasă în România”?
Cred că la fiecare 2-3 ani. Fiindcă mai am familia aici la Bucureşti. Mai vin să-i văd, câte o săptămână, pentru că nu prea am timp cu baschetul, când sunt în campionat.

Cutia cu amintiri din copilărie

Vii dintr-o familie de sportivi. Mama – baschetbalistă, tatăl – voleibalist. Cum ai făcut alegerea asta, între sporturile părinţilor?
Am început cu gimnastica. Eram cam înaltă, foarte înaltă! – de tânără. Apoi am făcut baschet, ca mama. Ea m-a antrenat. Aşa am început, am zis să încercăm, dar nu prea îmi plăcea baschetul. Eu mă gândeam numai la gimnastică. Am urcat însă, am fost în centre de formare şi am ajuns profesionistă. Visam, da, să fiu noua Nadia, dar cam 40 centimetri – atât era diferenţa. Aveam 7-8 ani şi îmi plăcea tot: mă atrăgea solul, bârna. Îmi plăcea că era frumos, elegant.

Dintre poveştile tatălui tău, care este favorita ta şi pe care ai auzit-o cel mai des? Medalia de la Jocurile Olimpice din 1980, Cupa Cupelor din 1979?
L-am văzut foarte puţin. Ştiu cine e, ştiu că a fost cineva, dar nu am nicio poveste… Vrei să îţi spun mai bine o poveste de la mama?

Da! Te rog…
Ştiu! Că mi-a tot povestit. A fost la Edmonton. Era perioada comunistă, s-a dus să viziteze. Dar sportivii erau însoţiţi de gărzi de corp. A trebuit să cam fugă, pentru că nu aveai voie să te plimbi. A fugit şi, bineînţeles, au căutat-o. Când a ajuns în România, s-a dus în biroul lui Ceauşescu şi a întrebat-o – Cum, cum, cum ai vrut să pleci? Dar ea nu a vrut decât să viziteze. Când au dus-o la Ceauşescu, i-au zis – Aoleu, ce-ai făcut? N-a vrut decât să viziteze, dar era frica asta – să nu plece din ţară. Acum… dacă mi-ai spune că nu am voie să ies, că trebuie să merg cu o gardă de corp, aş spune – Pâi, de ce? Sunt liberă, fac ce vreau! Nu înţeleg cum s-ar fi putut aşa… Dar este alt timp. Cu mama, este o relaţie foarte tare între noi, fiindcă am fost amândouă într-o altă ţară, eram străine, a trebuit să începem totul de la zero. Dar asta este şi a fost bine.

Provocarea din zilele de shopping: “Acum, moda s-a schimbat, poţi să porţi blugi mai scurţi. Dar, înainte, când eram mică, dacă aveam blugii mai scurţi, toată lumea râdea de mine – că îmi lipseau zece euro să cumpăr şi restul de la blug”

Am văzut că eşti cea mai înaltă la Campionatul ăsta. Cum este pentru o femeie să îşi găsească lucruri la 1,95m?
E foarte greu. Era foarte greu – acum, moda s-a schimbat, poţi să porţi pantaloni mai scurţi, blugi mai scurţi. Dar, înainte, când eram mică, dacă aveam blugii mai scurţi, toată lumea râdea de mine – că îmi lipseau zece euro să cumpăr şi restul de la blug (n.r. – râde). E mai bine acum, toată lumea poartă tenişi, adidaşi. A fost foarte greu şi mai e, când mă duc în magazine şi… ştiu şi eu că e prea mic, dar încerc (n.r. – râde).

Cum e în Franţa când vine vorba de case? În România, ştiu că unele case mai vechi au tavanul foarte sus, mult mai sus. Blocurile noi, multe dintre ele au tavanul mai jos…
Acolo apartamentele şi casele mai vechi sunt mult mai mici. De exemplu, când ajung la un club nou şi caut un apartament, ştiu că la toate apartamentele mai vechi, uşa e mai joasă. Nici nu vizitez, n-are rost. Ştiu din start. Oricum, trebuie să fiu atentă când pun tocuri. Din când în când pot să mai dau cu capul, sus (n.r. – râde).

Şi uriaşii au modele. Iată de ce: Zlatan Ibrahimovic, Djokovic şi LeBron James

Modelele tale în sport, care sunt?
Îmi place Zlatan Ibrahimovic. Fiindcă are o încredere în el care depăşeşte tot.

Mulţi spun că e nebun şi arogant…
Exact. Cred că ai nevoie de asta în sport. Să fii aşa, bătăios. Apoi, bineînţeles, îmi place Djokovic, LeBron James – cum lucrează, chiar dacă e cel mai tare. Asta aş spune.

__________________

3×3 cu Ana Maria Filip, cea mai înaltă baschetbalistă de la CE de la Bucureşti

Între două partide din faza grupelor de la Campionatul European de baschet 3×3, am provocat-o pe Ana Maria Filip la un 3×3 despre ea și despre baschet, într-un ritm la fel de susținut precum s-a văzut pe terenul instalat în mijlocul arenei de la Circul Metropolitan București. Pe locuri, fiți gata, joc!

Ana Maria, cum arată parcursul tău în Franța? La câte cluburi ai jucat?
Am fost la multe cluburi. Dacă stau să număr, au fost cinci. Am cam făcut turul Franței – nord, sud… Am cunoscut cam toate culturile din Franța. Este altceva în fiecare parte.

Unde ți-a plăcut cel mai mult? Și unde e cel mai aproape de stilul de viață din România?
Ah, niciunde! Dar mi-a plăcut sudul Franței, mi-a plăcut la Montpellier. Era chiar lângă Marea Mediteraneană, apoi în sud-vest, unde e mai spre Spania, la Tarbes. Acolo mai seamănă puțin cu România, pentru că sunt mai latini, mai apropiați de Spania.

Turul Franței sau Rolland Garros?
Roland Garros! Nu am fost niciodată, dar aș vrea! Sigur aș vrea să ajung la Roland Garros. Dar la Turul Franței, nu! Mai adorm la televizor cu el.

Dimineața: croissant sau biscuiți?
Nici, nici. Cereale cu iaurt.

Mare sau munte?
Mare!

Baschetul francez într-un singur cuvânt?
Atletic.

Și baschetul românesc?
Luptă.

Ce hobby ai?
Îmi place să citesc foarte mult, mai mult romane polițiste.

Ai citit și literatură română?
Nu. Dar aș vrea. Poate o să am timp să mă duc să cumpăr câteva cărți, zilele acestea. E puțin mai greu, pentru că sunt cuvinte pe care nu le-am învățat. Dar mi-ar plăcea să încerc.

Related posts